Calea nenumăratelor lumi

/* Font Definitions */ @font-face {font-family:MinionPro-Regular; panose-1:0 0 0 0 0 0 0 0 0 0; mso-font-alt:"Minion Pro"; mso-font-charset:77; mso-generic-font-family:auto; mso-font-format:other; mso-font-pitch:auto; mso-font-signature:50331648 0 0 0 1 0;} @font-face {font-family:MyriadPro-Bold; panose-1:0 0 0 0 0 0 0 0 0 0; mso-font-alt:"Myriad Pro Bold"; mso-font-charset:77; mso-generic-font-family:auto; mso-font-format:other; mso-font-pitch:auto; mso-font-signature:50331648 0 0 0 1 0;} @font-face {font-family:MyriadPro-Semibold; panose-1:0 0 0 0 0 0 0 0 0 0; mso-font-alt:"Myriad Pro Semibold"; mso-font-charset:77; mso-generic-font-family:auto; mso-font-format:other; mso-font-pitch:auto; mso-font-signature:50331648 0 0 0 1 0;} @font-face {font-family:MyriadPro-Regular; panose-1:0 0 0 0 0 0 0 0 0 0; mso-font-alt:"Myriad Pro"; mso-font-charset:77; mso-generic-font-family:auto; mso-font-format:other; mso-font-pitch:auto; mso-font-signature:50331648 0 0 0 1 0;} /* Style Definitions */ p.MsoNormal, li.MsoNormal, div.MsoNormal {mso-style-parent:""; margin:0in; margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:12.0pt; font-family:"Times New Roman"; mso-fareast-font-family:"Times New Roman"; mso-ansi-language:DE; mso-fareast-language:DE;} p.MsoFooter, li.MsoFooter, div.MsoFooter {margin:0in; margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; tab-stops:center 3.0in right 6.0in; font-size:12.0pt; font-family:"Times New Roman"; mso-fareast-font-family:"Times New Roman"; mso-ansi-language:DE; mso-fareast-language:DE;} p.HeadMinReg56pt, li.HeadMinReg56pt, div.HeadMinReg56pt {mso-style-name:"•• Head MinReg 56pt"; margin:0in; margin-bottom:.0001pt; mso-line-height-alt:46.0pt; mso-pagination:none; mso-layout-grid-align:none; text-autospace:none; font-size:56.0pt; font-family:MinionPro-Regular; mso-fareast-font-family:"Times New Roman"; mso-hansi-font-family:MinionPro-Regular; mso-bidi-font-family:"Times New Roman"; color:black; mso-ansi-language:DE; mso-fareast-language:DE;} p.LauftextBlockohneEi, li.LauftextBlockohneEi, div.LauftextBlockohneEi {mso-style-name:"•• Lauftext Block ohne Ei"; margin:0in; margin-bottom:.0001pt; text-align:justify; line-height:12.85pt; mso-pagination:none; mso-layout-grid-align:none; text-autospace:none; font-size:10.0pt; font-family:MinionPro-Regular; mso-fareast-font-family:"Times New Roman"; mso-hansi-font-family:MinionPro-Regular; mso-bidi-font-family:"Times New Roman"; color:black; mso-ansi-language:DE; mso-fareast-language:DE;} span.AnlaufMyriadVersal {mso-style-name:"•• Anlauf Myriad Versal"; mso-style-parent:""; font-family:MyriadPro-Bold; mso-ascii-font-family:MyriadPro-Bold; mso-hansi-font-family:MyriadPro-Bold; color:#7E422B; text-transform:uppercase; font-weight:bold; mso-bidi-font-weight:normal;} p.Vorspann, li.Vorspann, div.Vorspann {mso-style-name:••Vorspann; margin:0in; margin-bottom:.0001pt; text-align:center; line-height:20.0pt; mso-pagination:none; mso-layout-grid-align:none; text-autospace:none; font-size:13.0pt; font-family:MyriadPro-Semibold; mso-fareast-font-family:"Times New Roman"; mso-hansi-font-family:MyriadPro-Semibold; mso-bidi-font-family:"Times New Roman"; color:black; mso-ansi-language:DE; mso-fareast-language:DE;} p.LauftextBlockmitEin, li.LauftextBlockmitEin, div.LauftextBlockmitEin {mso-style-name:"•• Lauftext Block mit Ein\."; margin:0in; margin-bottom:.0001pt; text-align:justify; text-indent:14.15pt; line-height:12.85pt; mso-pagination:none; mso-layout-grid-align:none; text-autospace:none; font-size:10.0pt; font-family:MinionPro-Regular; mso-fareast-font-family:"Times New Roman"; mso-hansi-font-family:MinionPro-Regular; mso-bidi-font-family:"Times New Roman"; color:black; mso-ansi-language:DE; mso-fareast-language:DE;} p.BiogrMyriadReg, li.BiogrMyriadReg, div.BiogrMyriadReg {mso-style-name:"••Biogr Myriad Reg"; margin:0in; margin-bottom:.0001pt; line-height:12.35pt; mso-pagination:none; mso-layout-grid-align:none; text-autospace:none; font-size:7.0pt; font-family:MyriadPro-Regular; mso-fareast-font-family:"Times New Roman"; mso-hansi-font-family:MyriadPro-Regular; mso-bidi-font-family:"Times New Roman"; color:black; letter-spacing:.2pt; mso-ansi-language:DE; mso-fareast-language:DE;} span.BioMyriadbold {mso-style-name:"••Bio Myriad bold"; mso-style-parent:""; font-family:MyriadPro-Bold; mso-ascii-font-family:MyriadPro-Bold; mso-hansi-font-family:MyriadPro-Bold; font-weight:bold; mso-bidi-font-weight:normal;} p.BuMyrposimGrRaster, li.BuMyrposimGrRaster, div.BuMyrposimGrRaster {mso-style-name:"•• Bu Myrpos im GrRaster"; margin:0in; margin-bottom:.0001pt; line-height:12.85pt; mso-pagination:none; mso-layout-grid-align:none; text-autospace:none; font-size:9.5pt; font-family:MyriadPro-Semibold; mso-fareast-font-family:"Times New Roman"; mso-hansi-font-family:MyriadPro-Semibold; mso-bidi-font-family:"Times New Roman"; color:black; mso-ansi-language:DE; mso-fareast-language:DE;} @page Section1 {size:8.5in 11.0in; margin:1.0in 1.25in 1.0in 1.25in; mso-header-margin:.5in; mso-footer-margin:.5in; mso-paper-source:0;} div.Section1 {page:Section1;} /* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:"Table Normal"; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-parent:""; mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt; mso-para-margin:0in; mso-para-margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:10.0pt; font-family:"Times New Roman"; mso-ansi-language:#0400; mso-fareast-language:#0400; mso-bidi-language:#0400;}

Pentru unii, ea reprezintă simbolul traseului mult visat, pentru alţii, doar poteca bătătorită deja a globalizării. Ce se întâmplă oare azi pe Drumul Mătăsii?O echipă GEO a parcurs în China aproape 4000 de kilometri, de la Xi’an până la Kashgar.

Zheng Lheng Xing lustruieşte bătăturile de la picioarele cămilelor şi cizmele călăreţilor de teracotă. Masivul monument aminteşte că aici, în prima capitală chineză, Chang‘an, numită azi Xi’an, a început Drumul Mătăsii.

Se spune că primii negustori care au parcurs calea dintre Orient şi Occident ar fi pornit la drum cândva în jurul anului 100 înainte de Christos. Au mers întâi până la Dunhuang, unde au trecut prin Poarta de Jad, cea mai vestică linie de apărare a imperiului, marginea civilizaţiei. Acum începea adevărata aventură, cu atât mai mult cât ei intenţionau să urmeze un traseu din nord sau sud, pentru a ocoli în acest fel bazinul Tarim şi neprietenosul său deşert Takla Makan. În condiţiile date, orientarea se pierdea uşor, iar îndrăzneţele întreprinderi aveau adesea un deznodământ fatal. Iar provocările care-i aşteptau pe temerari la apus de marea de nisip erau la fel de ameninţătoare: trecătorile înalte, majoritatea situate la o altitudine de peste 4000 de metri, ale Munţilor Pamir. Convoiul reuşea să ajungă la poarta unor oraşe legendare ca Samarkand şi Buchara abia după un şir de întâmplări incredibile.

Animalele dăltuite în piatră sunt încărcate cu lăzi şi saci. Zheng Lheng Xing se ridică pe vârful degetelor şi şterge cu grijă praful fin aşternut pe acest grup de călători ciopliţi. Domnul Zheng este factotum de la „Monumentul Drumului Mătăsii“. Lucrează pentru o firmă de grădinărit. „Trebuie să fiu serios, spune el, poate aşa voi fi angajat cândva cu normă întreagă.“

La început, spune domnul Zheng, zâmbind parcă un pic încurcat, obişnuia să se urce pe sculptură. Să călătorească în gând până la Samarkand, la Buchara, la Marea Mediterană. „Ce de lucruri mai visează oamenii!“, continuă domnul Zheng. El nu a plecat, dar în locul lui o întreagă ţară se află azi în mişcare, în plin avânt.

„Trebuie să faci primul pas, indiferent cât de lung este drumul“, spunea marele conducător Mao Zedong. Îmi încep deci aventura împreună cu fotograful Per-Anders Pettersson pornind de la aceste vorbe. De la Xi‘an vrem să o luăm pe partea chineză a Căii Mătăsii şi să ne îndreptăm spre Kashgar, spre graniţa kirghiză, în nord-vestul Pasului Torugart. Un traseu de aproape 4000 de kilometri, la aproximativ o jumătate de mileniu după ce Drumul Mătăsii şi-a pierdut, de bună seamă, din covârşitoarea importanţă de pe vremuri în transportul transcontinental de mărfuri, nu însă şi atracţia pentru călători. A trecut multă vreme de când camioanele, trenurile ori avioanele au descoperit alte rute, mult mai rapide. Nici noi nu ne mai deplasăm pe spinările cămilelor, ci folosim mijloace moderne.

Primii noştri paşi sunt cam împleticiţi. De vină pare se fie băutura destul de concentrată a lui Liu Wen Ping. De câţiva ani, bărbatul în vârstă de 37 de ani comercializează un rachiu din mei şi grâu. Firma lui are peste 30 de angajaţi şi o cifră de afaceri anuală de aproximativ 50 de milioane de yuani (4,7 milioane de euro). Liu Wen Ping, un ţăran sărac, pornit cândva dinspre satul său spre capitala provinciei, purta în bagajele sale două înţelepciuni. Una dintre ele era străveche: „Cu cât bei mai mult, cu atât o duci mai bine“. Cealaltă provenea de la cel mai eficient reformator al Chinei, Deng Xiaoping: „Socialism nu înseamnă să fii sărac“. Liu a interpretat în felul său aceste filosofii şi s-a apucat să producă rachiu. Succesul nu a întârziat să apară; cu toate acestea, el tinde spre mai mult. În timp ce serveşte multe pahare din licoarea sa ultraalcoolizată, ne povesteşte că intenţionează să declare că băutura sa spirtoasă este veche de 2000 de ani şi se găsea deja în raniţele primilor călători pe Drumul Mătăsii.

Milioane de turişti se îndreaptă spre capitala provinciei Shaanxi de când în apropierea oraşului Xi’an a fost descoperită Armata de Teracotă a lui Qin Shi Huangdi, „Primul Împărat Iluminat din Quin“. Ea este deja un micuţ Shanghai, o metropolă cu bulevarde şi autostrăzi urbane, cu blocuri înalte şi centre comerciale. Iată viziunea lui Liu: toţi aceşti oameni trebuie aprovizionaţi cu licoarea sa. Îşi vede de-acum produsul în faţa ochilor: o sticlă de gâtul căreia este prinsă o cărticică, aceasta cuprinzând „adevărata poveste“. În plus, eticheta cu caravane, deşert şi maxima „Mou Tai – mătasea lichidă“. Din păcate însă, „funcţionarii inflexibili ai autorităţilor“ refuză să aprobe ideea sa genială.

Ne urcăm în trenul de noapte de Lanzhou cam ameţiţi de rachiul cu o concentraţie alcoolică de 54 la sută. Împărţim compartimentul cu doi bărbaţi de afaceri; ne culcăm imediat după ceaiul de seară. Oamenii preferă de multă vreme să călătorească noaptea, la adăpostul răcorii. Noi însă nu am avut vreo altă opţiune, pentru că la cursele din timpul zilei nu am mai găsit nici un loc. Se pare că transportul feroviar este exploatat la maximum. Există o linie de la Xi’an la Kashgar; poate fi parcursă comod într-o săptămână.

Pe vremuri, caravanele aveau nevoie de câteva săptămâni doar pentru a străbate partea de circa 600 de kilometri până la Lanzhou. Acesta reprezenta ultimul refugiu, portul cel sigur dinaintea mării de nisip. În spatele oraşului începe provincia Gansu, un coridor îngust şi lung alcătuit din deşert, semideşerturi, dar şi din oaze fertile, care ceva mai încolo se transformă în temutul Takla Makan.

Munţii din Lanzhou se înalţă abrubt. Deşi este deja dimineaţă, soarele nu reuşeşte să treacă de cupele lor. Cu vreo zece ani în urmă, unor fanatici ai ideii de fezabilitate le venise ideea să dărâme un munte întreg pentru a permite intrarea în oraş a luminii şi a aerului proaspăt. Planul nu a fost realizat niciodată, dar în masivii muntoşi se tot execută dinamitări care să permită o evacuare a smogului. Pretutindeni domneşte o dorinţă radicală de transformare. În periferia nord-estică din Lanzhou, acolo unde până nu de mult merii înfloreau pe suprafeţe întinse de pământ, se ridică acum „Oriental Skyline“, un monstru arhitectonic în formă de zmeu, care adăposteşte centre de wellness, magazine şi apartamente. Doamna Ni Ya Wang ne conduce prin clădire. Îşi spune consultant; până şi numele-i este deja americanizat – pe cartea ei de vizită numele de familie este scris după prenume.

„Uite, liftul este din Finlanda, povesteşte ea mândră, iar instalaţia de aer condiţionat din SUA. Ia puneţi mâna pe marmură, vine tocmai din Italia!“ Atinge piatra albă cu respect. Totul este mare, scump, exclusiv – pe scurt, demn de veneraţie. La multă vreme după budism sau islamism, în China pare să fi pătruns acum o nouă religie. O confesiune pe care, între timp, şi-a însuşit-o până şi guvernul: materialismusul pur. Privim de la fereastra unui luxos apartament-model. Mlăştinosul Huang He, Fluviul Galben, acoperă panorama sudică. Doamna Wang încearcă discret să ne acopere priveliştea înspre răsărit. Pentru că acolo se află adăposturile sărăcăcioase ale muncitorilor migranţi. În zilele noastre, forţa de muncă este cea mai importantă marfă transportată pe Drumul Mătăsii.

Noi nu găsim mai nimic care să ne reţină în oraş. Câteva moscheie şi temple sunt într-adevăr demne de văzut, dar atotprezentul praf, murdăria şi nenumăratele blocuri din prefabricate ne strică tot cheful şederii. Ceea ce ne uimeşte totuşi este aerogara. Din punct de vedere igienic poate fi caracterizată drept fără de cusur. Şi este vorba, să nu uităm, doar despre un aeroport de provincie. Unul dintre avioanele sale ne duce la Dunhuang, oraşul situat la 1000 de kilometri în vest.

Oaza este înconjurată de deşerturile Gobi şi Kumtagh. Pentru turişti, dunele de nisip înalte până la cer din apropiere şi Grotele Mogao constituie principalele puncte de atracţie. Începând cu secolul al IV-lea, călugării au ridicat acolo cel mai mare templu cioplit în stâncă al Asiei Centrale: „Grotele celor o mie de Buddha“. Comori religioase şi artistice unice, ascunse într-un perete de piatră! S-au păstrat în jur de 492 de peşteri şi, o dată cu ele, picturi murale, sculpturi, statuete Buddha, suluri inscripţionate cu texte importante şi desene preţioase. Multiplicarea plină de măiestrie a conţinuturilor confesionale le-a permis celor merituoşi să parcurgă drumul spre luminare. Facem cunoştinţă cu forţa spirituală a acestui spaţiu într-un peisaj incredibil de pitoresc şi de liniştit. Mai târziu, vom avea parte şi de o călătorie absolut neobişnuită cu sania. Pentru că nu în fiecare zi ţi se oferă prilejul să aluneci în jos pe nişte adevăraţi zgârie-nori ridicaţi din nisip.

Nici nu mă încumet să mărturisesc că am ratat, pentru a doua oară deja, rezervarea la tren. Iar în cazul unei populaţii mobile atât de mari călătoriile spontane nu depăşesc aproape niciodată nivelul iluzoriu. Fără o confirmare prealabilă nu pot fi obţinute nici măcar locuri în picioare. La ghişeu suntem informaţi că în trenul de Turfan nu se va elibera nici un loc înainte de localitatea Liuyuan, aflată la o distanţă de 120 de kilometri. Ne îndreptăm deci cu maşina până la acea gară îndepărtată. Şi iată-ne, în sfârşit, din nou la fereastra unui vagon şi privind la dealurile maro din argilă, la casele maro din lut şi la oamenii cu pielea închisă de pe ogoarele din stânga şi din dreapta căii ferate.

Peisajul se schimbă înainte de Turfan, o localitate aflată în centrul Regiunii Autonome Xinjiang Uigur. Apar năvalnicul masiv muntos Tian Shan şi instalaţiile de transportare a gazului dimpreună cu făcliile lor arzând. Cea mai mare provincie chineză – înapoiată, dar binecuvântată cu enorme bogăţii ale solului – este considerată un fel de Vest Sălbatic. Ea cuprinde, se spune, circa o cincime din rezervele totale de gaz ale ţării, mare parte fiind ascunse sub nisipul deşertului Takla Makan. Este motivul pentru care şoselele traversează azi, în egală măsură, munţi şi pustiuri, pentru care o conductă de gaz lungă de 4000 de kilometri leagă Lunnan de Shanghai. Drumul este pavat şi cu tot felul de recorduri: aici se înregistrează cele mai ridicate temperaturi ale Chinei, iar Tufan, situat la 154 de metri sub reperul zero normal, reprezintă, după Marea Moartă, cea mai joasă depresiune a lumii.

De la începutul anilor 1950 au fost strămutaţi în regiune milioane de chinezi. Trebuia frântă majoritatea numerică a uigurilor, un popor turcic musulman. La Xinjiang trăiesc în prezent circa 19 milioane de oameni, dar numai jumătate dintre ei mai aparţin populaţiei băştinaşe. Uigurii nu s-au împăcat nici până în ziua de azi cu această „colonializare“. Ei cer un stat propriu, Turkestanul de Est, iar unii luptă cu toate mijloacele, fie şi bombe.

Noi însă avem parte de un Turfan paşnic, cu o sumedenie de mici bazare: la tarabele de aici se oferă spre vânzare frigărui de miel în loc de jumătăţi de porc şi se bea ceai negru, nu verde. Celebrii struguri şi cunoscutele stafide se înalţă în mormane pe tejghele, iar multitudinea mărfurilor ne întâmpină cu diversitatea ei coloristică tipic orientală în toate uliţele şi curţile. Atmosfera pare relaxată. Este o adevărată ruşine să fii prost dispus la târg…

La bazar ne opreşte Muhamad; nu vrea să ne spună şi numele său de familie. Chiar la fix. Reuşim să-l convingem să ne conducă, prin Korla, spre terenurile petrolifere, închise turiştilor, de lângă Luntai. De jeepul său mai este prinsă încă tăbliţa de înmatriculare a proprietarului anterior. Maşina a făcut parte din parcul auto al guvernului, deci peste tot avem asigurată libera trecere. Poliţiştii de la marginea terenului petrolifer, care altminteri blochează ferm accesul oricărei persoane neautorizate, ne fac semn, cu mâna la chipiu, să trecem.

La Xayar, la 130 de kilometri sud-vest de Luntai, aerul luceşte. La începutul părţii nordice a pustiului Takla Makan, o sută de găuri de sondă scuipă flăcări care aprind împrejurimile. Aproximativ 30 de procente din rezerva de petrol a Chinei sunt înmagazinate în subsolul acestui deşert de nisip, al doilea ca mărime din întreaga lume. Peste tot se află rafinării şi rezervoare, blocuri de locuinţe pentru angajaţi, câteva restaurante, frizerii, baruri karaoke. Nicăieri în China un muncitor nu câştigă mai mult decât „în petrol“ – circa 10.000 de yuani (900 de euro) pe lună, un multiplu al salariului mediu. Muhamad conduce maşina dincolo de fosta oază Kuqa, dar nu părăseşte limita nordică a Takla Makan. Aici nu mai există nici oraşe, nici câmpuri. Doar nisip, nisip şi iar nisip. O cotim apoi spre sud – direct spre mijlocul lui. O îndrăzneală care în timpul lui Marco Polo ar fi avut, mai mult ca sigur, un deznodământ fatal. Temperaturile de plus 50 de grade în timpul zilei şi minus 20 de grade noaptea nu reprezintă nicidecum o raritate. La acestea se mai adaugă furtunile de nisip, ce ţin câteva zile, înnegresc cerul şi sting soarele. „Aici, scheletele morţilor sunt singurele care te ajută să te orientezi“, se plângea călugărul Faxian la începutul secolului al V-lea. Până şi celebrul explorator Sven Hedin a rătăcit zile întregi prin pustiu după o furtună îngrozitoare, care l-a surprins aici în timpul primei sale expediţii începute în anul 1893. Unul dintre însoţitorii săi a murit de sete. Hedin a băut sângele unui cocoş şi a supravieţuit.

În ianuarie 2007 a fost finalizată în Takla Makan construcţia unei şosele cu o bandă de circulaţie. Are o lungime de 400 de kilometri, conduce de la Aksu la Hotan, de la nord la sud, şi este parte a unei moderne infrastructuri din vestul Chinei. Va fi conectată în curând la reţeaua de drumuri „Transport Corridor Europe Caucasus Asia“. Scopul declarat al TRACECA este, de altfel, revitalizarea vechiului Drum al Mătăsii ca arteră comercială între Europa şi Asia.

Până atunci va mai trece însă probabil ceva vreme: partea asfaltată se termină deja la câţiva kilometri dincolo de Aksu. Ne continuăm călătoria la pas. De la orizont la orizont nu vedem nimic altceva decât o bogăţie de nisip. Pe marginea şoselei mai apar, la câţiva kilometri o dată, şi corturi, adăposturi ale constructorilor de drumuri. Oprim. Şase uiguri stau în cerc; şi-au tras protector jachetele peste cap. Ceaiul pe care ni-l serveşte Abdulla, un ţăran dacă e să dăm crezare propriilor sale cuvinte, are un gust sărat. Pentru a putea fi asfaltat, nisipul trebuie întâi imobilizat cu stuf. Împletiturile de la margini au rolul de a-l opri. Abdulla şi colegii săi au fost angajaţi să realizeze în şase luni 40 de kilometri de gard. Ei taie trestia cu o foarfecă uriaşă, o leagă cu sfoară şi transportă în spinare legăturile grele de 50 de kilograme. Desfac apoi baloţii la vreo sută de metri de şosea, împing tijele în pământ şi le leagă de sârma întinsă orizontal. Primesc pentru această muncă 600 de yuani (60 de euro). „Ne-au promis 1000, spune Abdulla, dar nu reuşim să ne facem planul din cauza furtunilor de nisip.“ Bărbaţii se simt părăsiţi şi le este dor de familii. La plecare, ne prind de mâini. Abdulla, cel mai vârstnic dintre ei, plânge. O curbă şi o dună sunt suficiente pentru ca muncitorii să dispară. Nu pot scăpa de senzaţia că am lăsat în urmă nişte oameni care urmau să moară de sete.

Aici, mărimile şi întinderile, repartizarea lucrurilor în spaţiu nu mai corespund defel valorilor empirice despre lume, pe care le are – în general – un locuitor al Europei Centrale. O aşa-zisă şosea pluteşte ca un râu întunecat în mijlocul unui ocean de nisip. Fără maşina cu tracţiune pe patru roţi am fi pierduţi. Ceva mai târziu, ne lovim de o baricadă: un buldozer şi şenile amplasate chiar de-a curmezişul drumului. Deşi lucrările s-au încheiat, noua şosea nu este încă deschisă circulaţiei. Este totuşi folosită, în special de câtre camioanele ceva mai mici, încărcate cu animale, care călătoresc între târgurile din Aksu şi Hotan. O pradă uşoară, de altfel, pentru hoţiile moderne de la drumul mare: firmele de construcţii încasează aici tot felul de taxe ilegale.

Numai că noi avem, din nou, numerele de înmatriculare potrivite. Muhamad coboară şi vorbeşte cu paznicul. Imediat după aceea maşinile ne fac loc să trecem. Santinelele ne privesc aproape cu veneraţie. „Uitaţi-vă şi voi ceva mai sportiv, ne şopteşte Muhamad, le-am spus că sunteţi de la Comitetul Olimpic Internaţional.“ Şmecheria funcţionează de încǎ două ori, aşa că reuşim să strabatem drumul fără să plătim cuiva vreo taxă de deşert.

Cu puţin înainte de Hotan, se întâmplă o minune: plouă. Muhamad îşi iese din fire. „Aşa ceva se întâmplă aici doar o dată la câţiva ani!, strigă el. Sunteţi binecuvântaţi!“ Coborâm din maşină, ploaia ne biciuieşte obrajii, Muhamad dansează. Dinspre deşert suflă miros de stuf, şuierat de vânt şi spumă de apă: închid ochii şi am senzaţia că mă aflu la mare.

În aceeaşi seară casc gura şi ochii mari în clipa în care un negustor îmi numeşte preţul unei pietre de jad grele de 7 kilograme. „300.000 de yuani“ (28.400 de euro). Corpolentul Arken Abaidulla se află în recepţia celui mai scump hotel din Hotan, „Zhejiang“, cunoscut şi ca bursă a pietrelor scumpe. Telefonul mobil sună aproape fără încetare, chemându-l pe Arken Abaidulla într-una sau alta dintre camere. Iar acolo se află cumpărătorii, care se vor tocmi cu el pentru nestemate. În momentul de faţă, în topul ofertelor conduce „room 301“; „room 734“ mai trebuie să supraliciteze.

Bogăţia Hotanului este ascunsă în albia uscată a râului Ywungkax He. Primii căutători de comori au poposit aici acum vreo zece ani. Între timp, sute de ţărani scormonesc anual pământul în căutare de jad şi sunt în aşteptarea marelui câştig la „Casino Uigur“. În mitologia naţională, această piatră sfântă a Chinei simbolizează fericirea şi pacea. Ea se găseşte şi în munţi ori deşert. Majoritatea pietrelor de râu sunt de un alb lăptos şi de mărimea unui cremene. Bucăţile importante însă, de dimensiunea celei oferite spre vânzare de Arken Abaidulla, sunt de obicei scoase la suprafaţă de utilajele firmelor de construcţii autorizate să excaveze în albia râului. Negustorii pândesc la fiecare pas. „Noi suntem atenţi la feţele oamenilor, spune unul dintre ei. Trăsăturile aceluia care a găsit pietre se schimbă instantaneu.“

Şi Abaidulla îşi are pe mal intermediarii săi. „Hei, ne spune el, hai să facem un business!“ Ne prezintă conspirativ planul său, care ne-ar putea ajuta, pe el şi pe noi, să facem bani în Europa cu aceste pietre preţioase. Probabil că pe vremea caravanelor se negocia cam la fel.

Piaţa oraşului ne face să ne amintim şi mai mult de acele timpuri. El se află pe ruta ocolitoare din sudul deşertului Takla Makan, acea parte a Drumului Mătăsii mai puţin folosită decât cea nordică. Hotanul continuă să fie şi astăzi mai degrabă izolat. Tocilarii acţionează pietrele abrazive cu ajutorul roţilor de bicicletă transformate, fierarii ciocănesc pe nicovale. În focurile lor se coc capete de berbec. Creierul înnăbuşit în interiorul acestora este considerat o delicatesă. Majoritatea oamenilor veniţi la târg poartă straie de duminică, bărbaţii căciuli înalte de blană, femeile rochii din atlas – o mătase produsă în zonă. Doctorii veterinari extrag măsele la măgari, caprele şi oile care aleargă liber de colo-colo se strecoară pe sub mese în căutare de ierburi, cocoşii de luptă ciugulesc din nutreţul concentrat. Un bărbat cu un şarpe încolăcit în jurul gâtului oferă alifii. Iar eu sar aproape speriat la o parte, pentru că prin mulţimea de lângă mine un motociclist îşi croieşte brusc drum.

Acest contrast se amplifică la Kashgar, la circa 450 de kilometri nord-vest, doar că de data aceasta trecutul este acela care aleargă, în plin galop, înspre prezent: bărbaţi călare pe bălani fornăind se amestecă pe şoselele aglomerate cu mai multe benzi de circulaţie. Nu-i bagă nimeni în seamă. Spectacolul este cotidian. Acum câţiva ani, mulţi uiguri au renunţat la gospodăriile lor din Munţii Kunlun. Şi-au lăsat acolo caii şi au plecat la oraş să-şi încerce norocul. Unii dintre ei, care au dat de bani, s-au întors şi după patrupede: ţine de onoarea unui uigur adevărat să-şi hrănească animalul acasă, chiar dacă locuieşte într-un bloc dintr-un oraş cu aproape 300.000 de locuitori.

Pentru călătorii occidentali, Kashgar, cel mai vestic oraş al Chinei, a reprezentat aproape 2000 de ani o poartă de intrare. Nu există multe locuri în care etniile şi confesiunile să se amestece ca aici. Mai târziu, regiunea s-a transformat într-un centru geopolitic, în care serviciile secrete britanice şi ruse, aflate în goană după supremaţia din Asia Centrală, se pândeau reciproc. Consulatele celor două state mai există şi azi – sunt hoteluri. Noi locuim în cel rus, aidoma ca în miezul unui tort: pereţii sunt galbeni, stucatura de un albastru pal, draperiile roz deschis. Din marea de case se înalţă un impunător monument al lui Mao. Are 12,26 metri. Înălţimea s-a orientat în funcţie de data de naştere. 26 decembrie 1893. Noroc că aici luna se scrie înaintea zilei, bombǎne ghidul, altfel „Proeminentul Conducător“ ar fi ieşit şi mai mare. În China, Mao Zedong însă continuă să se bucure de o deosebită apreciere, chiar şi în rândul noilor capitalişti. Pe vremuri, acest comunist a vrut să desfiinţeze banii. Azi, portetul său este imprimat pe fiecare bancnotă.

Drumul Mătăsii a fost dintotdeauna şi traseul ideilor: mari invenţii cum ar fi hârtia au ajuns în Occident, la sfârşitul veacului al V-lea se pare, din China, peste India, tehnica tipăriturii i-a urmat şi, o dată cu ea, începând cu secolul al XI-lea, un produs absolut nou, care în scurtă vreme va fi deosebit de râvnit: banii din hârtie, un mijloc de plată necunoscut în Europa, pe care Marco Polo avea să-l ţină mirat în mâini în timpul călătoriilor sale de peste două veacuri.

De la Kashgar plecăm înspre Pasul Torugart. Drumul nostru se sfârşeşte la punctul de graniţă spre Kirghizia.

Autor: Maik Brandenburg