Lună de miere alături de reni

Lună de miere alături de reni

El este biolog, ea alpinistă. Cei doi şi-au propus să-şi petreacă luna de miere alături de reni.În această perioadă, ei vor urma una dintre ultimele turme numeroase prin Yukon Territory. Vor parcurge un drum de 1500 de kilometri prin tundra arctică, vor traversa râuri, munţi – o probă de foc în condiţii extreme pentru căsătoria lor.

Probabil că ursul i-a urmărit. Adulmecând şi luându-le urma, le-a descoperit paşii în zăpadă şi s-a apropiat de cort: un grizzly cu blana zbârlită, flămând şi gata să înfrunte omul. Animalul se apropie la o sută, cincizeci, chiar la cincisprezece metri.

„Pleacă!“, strigă Karsten Heuer, dând din mâini ameninţător. El trage două focuri cu pistolul de semnalizare pentru a alunga urşii. Iar proiectilele explodează zgomotos. Ursul grizzly nu este însă impresionat. La naiba, să fie oare surd? Heuer îl priveşte fix. Animalul se apropie.

La numai şase metri.

„Dumnezeule!“, strigă Leanne Allison.

Cum poţi scăpa de un urs fioros în mijlocul sălbăticiei, fără o armă de foc, fără o maşină şi fără o casă în care să se te poţi refugia, având numai un briceag şi câteva artificii? Leanne Allison şi Karsten Heuer împietresc, ca şi cum ar fi îngheţaţi în sol. Lângă ei flutură prelata verde a cortului, ridicat pe jumătate, în bătaia vântului. Cei doi intenţionau să înnopteze aici.

De şase săptămâni se află în Yukon Territory, în extremitatea nord-vestică a Canadei. Au parcurs văi acoperite de zăpadă, prăpastii, creste îngheţate pentru a-i însoţi pe reni în călătoria lor. Deşi ar putea părea bizar din perspectiva necunoscătorilor, cei doi susţin că şi-au propus să trăiască asemenea renilor. Leanne Allison şi Karsten Heuer vor să se alăture turmei pe timpul primăverii şi al verii, să însoţească animalele până în zonele de păşunat, realizând un experiment temerar din punctul de vedere al duratei şi al perseverenţei. Cei doi şi-au propus o aventură periculoasă. La final, vor să atragă atenţia asupra ameninţării la care sunt expuşi renii prin intermediul unui film, al unei cărţi şi cu ajutorul prelegerilor. Pentru că habitatul acestei specii se află în pericol din cauza firmelor petroliere americane.

Karsten Heuer, în vârstă de 34 de ani, biolog şi pădurar, un drumeţ tenace, mai degrabă un singuratic. Leanne Allison, de asemenea 34 de ani, îi însoţeşte de mai mulţi ani pe cercetătorii preocupaţi de examinarea gheţarilor, fiind, în acelaşi timp, o alpinistă experimentată, o iubitoare de natură, la fel ca Heuer. Cei doi se cunosc încă de la grădiniţă, din Calgary, iar în prezent sunt doi îndrăgostiţi care au pornit într-o călătorie pe care nici unul dintre ei nu ştie dacă va reuşi să o ducă la bun sfârşit.

S-au căsătorit cu puţin timp înainte să îşi pregătească rucsacurile pentru călătorie, iar această experienţă în zonele acoperite de gheaţă şi zăpadă este luna lor de miere. Honeymoon în micul cortul, o probă de foc pentru cei doi tineri căsătoriţi. Prin Yukon Territory, o regiune străbătură de cursuri de apă, dar şi de urşi şi lupi şi survolată de vulturi, un stat federal cu o suprafaţă ce echivalează cu teritoriile Germaniei, Belgiei şi Olandei la un loc, o zonă acoperită de păduri, munţi şi lacuri aproape nepopulată, cu numai aproximativ 31.000 de locuitori. Şi-au propus să călătorească pe acest teritoriu izolat, ostil pentru om. Oare şi-au pierdut minţile?

Heuer roteşte un băţ de schi prin faţa ursului. Dacă mai înaintează câţiva paşi, ar putea atinge animalul cu mâna. Ursul îşi arată colţii. Heuer se întoarce şi vede în spatele său cortul pe jumătate ridicat! Se gândeşte, apoi ia brusc prelata, ridică această cupolă ca un scut deasupra capului şi se repede către urs. Vrea să pară mai mare, ameninţător. Şi, într-adevăr, ursul începe să se retragă treptat. În cele din urmă, se face nevăzut. După o vreme, când şi-au ridicat cortul la mai mulţi kilometri distanţă şi s-au retras în sacul de dormit, gândurile sale se îndreaptă către urs. „Am uitat de reni, de scopul călătoriei“, cugetă Karsten. Iar Leanne suspină: „Suntem duşi cu pluta, alergăm renii şi atragem urşii grizzly înfometaţi“.

S-ar putea spune chiar că această călătorie a început aproape romantic. În urmă cu cinci săptămâni, doi vânători din tribul indienilor Gwich’in i-au dus pe tinerii căsătoriţi, pe sănii cu motor, la un cot al râului Porcupine, la 60 de kilometri est de satul Old Crow, care numără numai 300 de locuitori, singura aşezare cât vezi cu ochii. Aerul era rece şi clar, soarele strălucea pe dealurile acoperite cu zăpadă, iar în depărtare se zăreau animalele pe care vroiau să le urmeze în călătoria lor. Astfel, cei doi, plini de energie, au încălţat schiurile pentru cursa de fond. Se părea că va începe o călătorie fără emoţii.

Dar, după câteva zile, au început să se confrunte cu dureri de oase şi tendoane şi au apărut crampele musculare. Membrele li se încovoiau sub greutatea rucsacurilor voluminoase. Iar vremea trecea aproape zilnic de la o extremă la alta: s-au confruntat cu furtuni de zăpadă, apoi au năduşit sub razele soarelui puternic, s-au afundat până la genunchi în gheaţa topită şi au tremurat noaptea în sacii de dormit umezi. „Suntem copţi, congelaţi, uscaţi, uzi şi bătuţi de vânt, într-un test continuu de anduranţă“, scria Heuer în jurnalul său.

Porniseră la drum în urmă cu numai patru săptămâni, mai aveau de rezistat multe luni, dar înaintau mult mai încet decât planificaseră iniţial. Şi erau nevoiţi să constate cum tot mai mulţi reni îi depăşeau. Exista riscul ca, epuizaţi, înaintând pe schiuri, cei doi să piardă în cele din urmă legătura cu turma?

Cel puţin în aceste condiţii, Allison şi Heuer erau nevoiţi să recunoască faptul că un ren este adaptat mult mai bine la mediul din nordul Canadei în comparaţie cu omul: patru picioare în loc de două, o blană cu proprietăţi izolante remarcabile, precum şi artere şi vene ce asigurau transferul termic în locul nenumăratelor obiecte de lenjerie, pulovere şi jachete. Fără bagaje, fără încălţăminte din piele îngheţată, în schimb cu copite mari şi degete în forma unor cizme adaptate la zăpadă. „Încercăm să ne transformăm în reni, dar nu reuşim“, constată în scurt timp dezamăgit Heuer. Alături de soţia sa, decide să continue această aventură.

Nu şi-au propus o rută fixă, se vor lăsa călăuziţi de reni, indiferent de drumul parcurs. Încă dinainte de a porni la drum ştiau că animalele hibernează în munţii din nord-vestul Canadei şi din Alaska, în apropiere de Porcupine River. La topirea zăpezii, în lunile aprilie sau mai, cei aproape 123.000 de reni ai turmei din regiunea Porcupine îşi încep lungul drum către coastele Oceanului Arctic. Pentru început în grupuri răzleţe, pentru ca apoi tot mai multe animale să înainteze în turmă către nord. Un ren parcurge zilnic între 15 şi 25 de kilometri, ceea ce înseamnă până la 5000 de kilometri anual. Heuer şi Allison cunoşteau explicaţia acestui maraton: pe malul oceanului, femelele pot aduce pe lume puii şi îi pot alăpta fără a fi ameninţate de urşi sau lupi şi deranjate de muştelor din specia Cephenomyiinae, care în timpul verii îşi depun ouăle parazitare în mucoasele nazale ale renilor.

Astfel, instinctul ancestral determină de mai multe milenii turma din regiunea Porcupine să se deplaseze către zonele de păşunat, în care aduc pe lume pui, parcurgând cea mai mare distanţă din lume străbătută de mamifere de uscat.

Allison şi Heuer ştiau şi că această călătorie dificilă urma să secătuiască de puteri renii şi, probabil, oamenii. Cu toate acestea, şi-au propus să ajungă cu orice preţ împreună cu turma în locurile de păşunat ale renilor.

După primele crampe din zona gambelor, corpurile lor s-au obişnuit treptat cu efortul, iar ritmul de deplasare a făcut suportabilă această tortură: strângerea sacului de dormit, a cortului, mers, mers şi iar mers, ridicarea cortului. Zi de zi. Graniţa dintre starea de trezie şi reverie se estompează cu fiecare pas, în liniştea ce îi înconjoară, în această ceaţă cenuşie.

În joacă şi din plictiseală, inventează nume pentru dealurile şi piscurile care nu sunt trecute pe hartă: Wolfshügel („Dealul lupului“), Nebel-Grat („Vârful de ceaţă“), Weiden-Ebene („Câmpia păşunilor“). Ei numesc cele două stânci de pe care, alături de o pereche de ulii, urmăresc un mic grup de reni, „Locul din care multe fiinţe au văzut multe lucruri“.

Deşi se contopesc treptat cu natura, devenind două puncte care înaintează încet în zăpadă, verifică permanent rezervele din rucsac. Renii se pot hrăni cu ce găsesc pe drum: iarbă, licheni, muşchi, ciuperci şi ierburi. Dar Allison şi Heuer trebuie să cântărească cu multă atenţie alimentele pe care le transportă pentru fiecare mic dejun, fiecare cină şi să împacheteze la loc ce rămâne. Dacă au posibilitatea, fac un foc cu crengi uscate pentru a economisi benzina pentru fierbător. Cu toate acestea, sunt nevoiţi să comande de mai multe ori provizii prin intermediul telefonului prin satelit, unica lor legătură cu exteriorul. Apoi, după câteva ore, alteori după câteva zile, pe cer îşi face apariţia un Cessna, paraşutează proviziile sub forma unor mingi de plastic ambalate în siguranţă şi dispare apoi din nou la orizont.

Din punct de vedere logistic, au planificat cu mare atenţie luna de miere. Cei doi nu se află la prima expediţie în mijlocul sălbăticiei şi au experienţă în confruntarea cu neprevăzutul. Heuer a participat la expediţii de capturare a leilor în Africa de Sud şi, în calitate de pădurar, a călătorit periodic în parcul naţional Ivvavik din nordul Canadei. Între iunie 1998 şi septembrie 1999, cei doi au călătorit 3400 de kilometri din parcul Yellowstone din SUA la rezervaţia Yukon din Canada, un marş simbolic pentru a-i convinge pe politicieni să realizeze o legătură între cele două zone protejate. Ecoul obţinut la cartea susţinerii acestei solicitări a ecologiştilor a fost remarcabil. Leanne Allison a colaborat cu oameni de ştiinţă din Antarctica şi sudul Canadei. Dar din punctul de vedere al dificultăţilor călătoria alături de turma de reni nu poate fi comparată cu expediţiile anterioare la care au participat cei doi.

Cortul în care şi-au petrecut fiecare noapte timp de cinci luni are o suprafaţă de numai doi metri pătraţi. Acest spaţiu este utilizat ca dormitor, bucătărie şi cameră de zi. Nu au decât un singur sac de dormit, de mari dimensiuni, pentru a reduce spaţiul şi greutatea transportată. Sunt mai apropiaţi decât oricând şi află şi care sunt aspectele ce îl irită pe celălalt. „Sper că nu ai de gând să îţi scoţi ghetele în cort, nu-i aşa?“, a întrebat Karsten. „Fii atent!“, a răbufnit Leanne. „Nu ai încredere în simţul meu de orientare, spui că miros urât, că sforăi noaptea, iar tu nu te poţi odihni. Atunci ce te atrage la mine?“

Un test al căsătoriei în condiţii extreme, dar certurile sunt o excepţie. Şi, cu cât se apropie de zonele de păşunat ale renilor, cu atât au loc mai puţine discuţii în contradictoriu.

Ei văd cum boii moscaţi dezgroapă smocurile de iarbă de sub zăpadă, cum lupii înfometaţi îi atacă pe reni. Observă vulturi aurii (Aquila chrysaetos) pe cer, potârnichi polare (Lagopus) care se îşi iau zborul agitate din arbuşti, un jder (Gulo gulo) ce umblă pe câmpie. Şi simt cum iarna canadiană îşi pierde treptat din intensitate.

Deodată, ca şi cum natura ar fi apăsat pe un buton, totul revine la viaţă în câmpia de pe coasta Oceanului Arctic. Allison şi Heuer simt mirosul lipicios de mac polar şi de arginţică (Dryas octopetala), cu flori galbene şi albe, aud zumzăitul albinelor, admiră fluturi. Observă cum speciile de păsări din tundră se trezesc la viaţă: gâşte sălbatice, rândunele, prundăraşi cu coadă ascuţită (Charadrius vociferus), ciocârlii urecheate (Eremophila alpestris), presure de tundră (Calcarius lapponicus).

În mijlocul acestei lumi ciripitoare, guralive şi agitate, ei îşi ridică cortul. Dar unde sunt renii? Pulberi lăptoase acoperă pământul. În ceaţă se zăresc doar o femelă şi puiul ei, ambii aflaţi pe un teren mlăştinos. Să fi ajuns oare la locul nepotrivit? Să fie oare mult prea departe de locul de păşunat al turmei?

Treptat, în această ceaţă încep să se desluşească contururi şi se profilează siluetele sutelor, poate chiar miilor de reni. Nu există dubii: Allison şi Heuer au ajuns la destinaţia călătoriei lor, după un drum de mai multe săptămâni – locul în care se nasc animalele din turma Porcupine.

Au ajuns aici aproape simultan cu animalele, pe această fâşie de iarbă uneori mai lată, alteori mai îngustă, care se întinde de la graniţa dintre Canada şi America până în Alaska. Aici, renii epuizaţi de drumul parcurs se refac cu bumbăcariţă bogată în proteine. În acest loc unde nu există aproape nici un urs sau lup, femelele aduc pe lume puii.

Allison şi Heuer simt că animalele trec printr-o schimbare, au devenit mai atente, mai temătoare decât în urmă cu numai câteva săptămâni. Cei doi nu mai pot face nici un pas fără a-i speria pe reni, însă nu îşi doresc asta. Fac singurul lucru pe care îl consideră util în acest moment: decid să rămână în cort până la trecerea turmei. Într-un prizonierat voluntar, înconjuraţi de mii de reni.

Heuer desface fermoarul cortului. Ceaţa s-a ridicat, soarele luminează iarba aurie. Allison se aşază lângă el la intrarea în cort şi rămân amândoi acolo timp de mai multe ore.

La o distanţă de aproape 40 de metri, o femelă de ren este întinsă pe jos, apoi se ridică şi se întoarce pe o parte. După câteva mişcări scurte, vine pe lume un pui, un ghemotoc de culoare închisă şi umed. După numai cinci minute, acesta se ridică pe picioarele sale subţiri. Chiar din prima zi, el umblă cu atenţie, a doua zi ţopăie, iar în a treia aleargă prin tundră.

Tinerii din cort nu mai vorbesc decât în şoaptă pentru a nu deranja animalele. Când are nevoie de apă, Heuer se târăşte pe solul noroios până la cel mai apropiat râu. La fiecare mişcare pe acest spaţiu redus, cei doi soţi se ating cu coatele, picioarele sau umerii. Dar, în loc să se simtă constrânşi, cei doi zâmbesc. Iar noaptea se retrag mulţumiţi în sacul de dormit.

De cealaltă parte a foliei de cort, în tundră, şi renii sunt foarte apropiaţi. După primii paşi şi primele dezlănţuiri sălbatice, puii rămân alături de mamele lor, sunt mai liniştiţi şi mai drăgăstoşi.

Allison şi Heuer observă cum relaţia dintre femelă şi pui devine tot mai apropiată şi, într-o anumită măsură, această situaţie poate fi comparată cu clipele petrecute de tinerii din cort. Acesta este momentul în care au reuşit să fie cât mai aproape de scopul propus: să trăiască o primăvară şi o vară alături de reni şi să fie la fel ca aceştia.

După zece zile, constată cum animalele pornesc la drum. Este mijlocul lunii iunie, iar Allison şi Heuer decid să ridice tabăra. Vara, turma din regiunea Porcupine nu are o destinaţie anume, nu există un loc către care renii se deplasează după naşterea puilor. Renii se plimbă neobosiţi, ferindu-se permanent de urşi. Dar şi de miliardele de ţânţari. Pentru Karsten şi Leanne începe drumul de întoarcere până în Old Crow, un marş mai dificil şi mai epuizant decât drumeţia din săptămânile anterioare.

Vor suferi din nou de foame, se vor hrăni zile de-a rândul numai cu bace, vor fi pişcaţi de ţânţari, se vor confrunta cu furtuni de zăpadă ce îi vor aduce la limita disperării, vor fi plini de zgârieturi şi epuizaţi. Vor fi nevoiţi să îşi rişte din nou viaţa pe dealurile din pustiurile canadiene zi de zi. Vor trece pe lângă „Vârful de ceaţă“, „Dealul lupului“, pe lângă „Locul din care multe fiinţe au văzut multe lucruri“. Şi vor avea din nou ocazia să constate cât este de greu pentru oameni să fie reni. Dar vor ajunge la punctul din care şi-au început călătoria, după cinci luni petrecute în sălbăticie şi 1500 de kilometri parcurşi pe jos, vii, poate chiar cu mai multă vitalitate decât înainte.

Autor: Karsten Heuer (FOTOGRAFII) şi Christoph Scheuermann