Lecţii de zbor pentru păsări neobişnuite

Ibisul

Preţuit de unele culturi ca animal sacru, dar considerat în altele drept fiinţă malefică, ibisul chel a fost la un pas de dispariţie. În prezent, cu ajutorul ornitologilor care îi învaţă pe puii acestei specii să treacă Alpii pentru a ajunge în cartierul de iarnă din Italia, însoţindu-i cu avioane uşoare, Geronticus eremita cucereşte din nou înălţimile.

Johannes Fritz îşi ia personal rămas bun de la cele şapte păsări crescute de el. Speedy aterizează pe umărul său şi îl ciuguleşte în ureche cu ciocul lung, moale, de consistenţa pielii prelucrate. Lisa se aşază pe braţul lui drept şi îl salută dând mereu din cap. Frederik, Aurelia, Delia, Medea şi Hektor aterizează la picioarele lui Fritz.

Se întâlneşte foarte rar un ibis chel singur. Toţi se înghesuie în jurul tatălui lor adoptiv, aşezat pe un şezlong comod în mijlocul unei poieni sălbatice la marginea Laguna di Orbetello din Italia.

Johannes Fritz a crescut neobişnuitele păsări de culoare neagră hrănindu-le el însuşi, iar la sfârşitul verii, cu ajutorul unui avion ultrauşor, le-a condus din Austria în cartierul de iarnă din Italia, traversând Alpii şi ajungând în sudul Toscanei. Primăvara, animalele au atins maturitatea necesară pentru a se putea descurca pe cont propriu, ba chiar pentru a putea parcurge drumul înapoi spre habitatul de vară. În această seară, Johannes Fritz se va despărţi de copiii săi adoptivi.

Soarele a apus deja dincolo de poiana străjuită de pini şi arbori de eucalipt, o zonă protejată a Worldwide Fund for Nature (WWF), utilizată drept cartier de iarnă de aproximativ 200 de specii de păsări, printre care se numără şi mii de exemplare de flamingo.

În mijlocul poienii se ridică un perete de lemn, pe care sunt montate cutii asemănătoare fagurilor: cuiburile pentru ibişii chelioşi.

Seara, păsările cu pene negre se adună pe acoperişul acestui perete, unde se aşază satisfăcute în lumina slabă a amurgului. Trupurile lor alungite sunt susţinute de picioare puternice. Ochii cu margini de un roşu aprins le lucesc pe feţele ridate. Capetele le sunt sure, iar coada este alcătuită din pene zburătăcite în formă de lansetă. Ciocurile lungi, corai sporesc senzaţia că de sus ne-ar privi vrăjitoare întrupate în păsări.

Aspectul grotesc şi în acelaşi timp excentric al Geronticus eremita, în trecut întâlnit frecvent în regiunea Mării Mediterane, a animat fantezia oamenilor încă din cele mai vechi timpuri. Ibisul, care atinge 75 de centimetri şi aproximativ 1,3 kilograme, era divinizat de vechii egipteni, care-l considerau întruparea sufletului. Menirea lui era să vegheze mormintele şi reputaţia celor trecuţi în nefiinţă. Silueta graţioasă a acestor păsări se regăseşte deseori reprezentată pe bijuterii şi în textele hieroglifelor.

În cultura islamică, ibisul chel este considerat una dintre păsările trimise de pe arca lui Noe în căutarea uscatului. Musulmanii din Turcia îl divinizau. La sfârşitul verii, prin migraţia sa către sud, ibisul era considerat un călăuzitor care îi conducea pe pelerini către Mecca. În luna februarie, revenirea acestei binecuvântate specii de păsări era celebrată cu o sărbătoare populară.

În oraşul Bireçik din Turcia, pe malul Eufratului, exista în secolul trecut o colonie numeroasă în care trăiau aproximativ 1000 de exemplare. Aceasta a dispărut la finalul anilor '80, probabil şi ca urmare a utilizării abuzive în agricultură a substanţelor pentru combaterea dăunătorilor. În prezent, aici trăiesc 75 de exemplare într-o volieră.

În nordul Italiei, ibisul a fost sursă de inspiraţie pentru măştile veneţiene cu nas lung şi moţ de pene. Multe poveşti vorbesc despre umbre de vrăjitoare care sălăşluiau, asemenea ibisului chel, în ruine şi în mânăstiri. Cuiburile acestei specii de păsări se regăseau, de asemenea, în turnurile castelelor medievale de pe cursul superior al Rinului, precum şi în pereţii de stâncă de pe valea Dunării, la Kelheim şi Passau.

Aceste păsări survolau stâncile pe care erau ridicate cetăţile din Salzburg şi colonizau Schlossberg, în apropiere de Graz. Terenul aluvionar roditor făcea şi el parte din habitatul lor, la fel ca păşunile intens exploatate.

Iar omul consuma cu plăcere carnea acestei păsări. „Puii acestora sunt consideraţi o delicatesă, căci carnea le este fragedă, iar picioarele moi”, scria naturalistul elveţian Conrad Gesner în lucrarea sa de ornitologie publicată în anul 1557. Apelul său către profanatorii de cuiburi de a proteja puii acestei specii a rămas fără ecou, la fel şi interdicţia de vânătoare emisă în anul 1530 de către principele Matheus din Salzburg.

Schimbarea climei, precum şi foametea din timpul războiului de 30 de ani au decimat această specie prietenoasă. Ibisul chel a dispărut complet din Alpi în urmă cu aproape 400 de ani.

Citiţi mai multe despre ibisul chel în paginile revistei GEO

Autor: Sabine Böhne (TEXT) şi Walter Mayr (FOTOGRAFII)