Bissau

Mai bine ar fi să nu se schimbe nimic

Locuitorii Arhipelagului Bissagós, aflat chiar în faţa ţărmului Guineei-Bissau, îşi doresc să convieţuiască în pace cu sine înşişi şi cu natura, pe care o venerează. Influenţele externe nu sunt bine văzute. Cu excepţia acelora care-i ajută să fie lăsaţi – şi pe mai departe – în pace.

Archipelago Bijagós se află undeva înaintea coastei de vest a Africii, cam la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Tropicul Racului, şi se compune din aproximativ 80 de insule împrăştiate în Golful Guineea. Vreo 20 dintre ele sunt locuite de către cei circa 27.000 de oameni, numiţi şi bijagós, care vorbesc bijagó. Este o „limbă atlantică“, iar pentru nişte fotografi francezi, aşa ca noi, este destul de greu de înţeles. De fapt, ca să fim sinceri, la prima vedere, întreg Arhipelagul Bijagós ni se pare mai degrabă bizar.

Au trecut două ore de când ne tot poticnim în urma matelotului-şef Carlos şi a ghidului nostru João Pereira, alias „Preto“, paznic la parcul naţional, prin jungla din Canhabaque. Aceasta este, dacă am priceput noi bine, insula cea mai bogată în tradiţii a arhipelagului. Doar că se pune întrebarea: chiar înţelegem cu adevărat ceea ce ni se spune? Preto, care vorbeşte bijagó şi portugheză, zice ceva. Carlos, care habar n-are de bijagó, dar stăpâneşte la perfecţiune portugheza şi o mai rupe puţin şi într-o franceză proprie, traduce apoi stâlcit: „Nous bientôt là!“ („Noi curând acolo!“).

Ceea ce sperăm şi noi din tot sufletul. Nu numai deoarece o dată cu lăsarea întunericului s-a instalat şi domnia nemiloasă a insectelor. Ci şi pentru că suntem încărcaţi asemenea unor catâri cu aparatură fotografică şi cu bagaje şi că tot acest marş pe poteca înnămolită, care duce prin savană, de la ţărm până la această pădure deasă, nesfârşită parcă, ne-a obosit. Nu ne mai dorim acum nimic altceva decât un semn care să ne indice posibilitatea de a atinge – cât de curând posibil – un capăt provizoriu de linie al acestei aventuri deosebit de extenuante. Până acum, călătoria noastră prin arhipelag s-a compus doar din progrese mărunte, care, cel puţin aşa ne asigură Preto prin intermediul lui Carlos, ne vor conduce inevitabil la scopul propus.

Care este acesta? Poilão: o insulă minusculă de la extremitatea sud-estică a arhipelagului. Dar chiar ne apropiem de ea? Deocamdată nici vorbă, pentru că în momentul de faţă înaintăm tot mai adânc în interiorul insulei Canhabaque, iar aceasta se află la 50 de kilometri nord-vest de Poilão. Căutăm satul Ambeno. Se pare că această aşezare din junglă deţine Poilão. De ce? Preto rânjeşte: pentru că aşa a fost dintotdeauna, încă de pe vremea acelor strămoşi ale căror spirite îi mai conduc şi astăzi pe cei din neamul bijagós.

Ajungem în sfârşit şi la popasul nostru intermediar. În Iumina ultimelor raze ale soarelui aflat la zenit recunoştem conturul unor colibe rotunde. Satul nu arată a luminiş, pare mai degrabă o parte deosebită a pădurii. Trecerea de la aceasta la cătun este cursivă. Casele sunt ridicate din argilă, acoperişurile din paie de palmier. Intrarea în Ambeno este marcată de o portiţă înfiptă în pământ şi înaltă până la genunchi, de a cărei şipcă transversală sunt fixate ramuri de palmier. Preto îi explică lui Carlos, iar acesta ne spune nouă că toţi oamenii care intră în localitate trebuie să-şi prindă între aceste crengi sentimentele şi intenţiile cele rele.

Pentru noi nici o problemă, nu numai că aducem doar intenţii foarte bune, ci şi cadouri: daruri pentru satul care trebuie să ne aprobe călătoria spre Poilão. Ne descărcăm bagajele, iar ghizii noştri ne dirijează spre coliba de sacrificiu. Unde este întuneric beznă. Preto anunţă gălăgios sosirea noastră, iar din întuneric răspunde o voce de femeie. În momentul în care intrăm cu capetele aplecate, observăm pentru o clipă lucirea unui minuscul foc de paie. Pe jos stau trei bătrâne, într-o nişă din perete descoperim statuia din lemn, care fără îndoială întruchipează spiritul. Încă la timp, înainte de stingerea flăcăruii, apucăm să le dăm preoteselor tutunul adus cu noi şi sticla de „Cana“, o ţuică din fructe de acaju (Anacardium occidentale).

În întuneric, dorinţa noastră îi este comunicată spiritului satului. O litanie lungă, întreruptă – când şi când – de salve întâmplătoare de râs. Urmează un alt foc de paie. Câteva picături de alcool se strecoară în praful de la picioarele statuii, iar restul în gâtlejurile veselelor preotese. Veşti bune: fiinţa superioară a aprobat cererea noastră de călătorie. Cu această viză putem traversa marea spre Poilão.

Un lucru este clar, un drum spre Arhipelagul Bijagós continuă să conducă într-un timp dinaintea timpului nostru. Influenţa occidentală asupra acestor insule a fost dintotdeauna redusă. Portughezii, cei care au cucerit uscatul învecinat în secolul al XV-lea şi l-au degradat vreme de patru veacuri până la nivelul de rezervor destinat exclusiv negoţului cu sclavi, şi-au rupt dinţii în rezistenţa populaţiei bijagós. Lisabona a reuşit abia în 1936 să includă parţial arhipelagul în colonia ei Guineea Portugheză.

În anul 1974, colonia numită acum Guineea-Bissau şi-a dobândit oficial independenţa faţă de Portugalia. De atunci bijagós, care pentru concetăţenii lor de pe continent îşi păstrează aceeaşi apariţie originală cu care-i obişnuiseră şi pe portughezi, se bucură de o autonomie extinsă. Din punct de vedere economic, arhipelagul este ca şi lipsit de valoare, cel puţin acesta a fost la început punctul de vedere al guvernanţilor din Bissau. Până în ziua de azi, pe întreg teritoriul Insulelor Bijagós există o singură şosea asfaltată, iar transportul motorizat se reduce la o duzină de maşini. Bubaque, „insula-capitală“, are câteva prăvălii şi mai puţin de 3000 de locuitori.

Adevărata bogăţie, şi anume o natură încă intactă, a devenit evidentă abia mai târziu, în era poluării globale şi a dispariţiei diversităţii speciilor. În anul 1996, UNESCO a declarat arhipelagul rezervaţie a biosferei. Iar acum forul internaţional intenţionează să înnobileze din nou statutul Insulelor Bijagós şi să le ridice la rang de patrimoniu mondial cultural şi natural: un titlu deosebit de ales, menit să sublinieze deopotrivă unicitatea speciei umane şi a ambientului ei natural.

Autor: Michael Stührenberg