Uriaşul negru

CHINA

De Tilman Wörtz, Florian Hanig (TEXT) şi Lu Guang (FOTOGRAFII)

A devenit cea de-a treia forţă economică a lumii, doboară recorduri ale producţiei şi exportului – nimic nu pare să poată opri povestea de succes a Republicii Populare China. Cu excepţia Chinei însăşi. Pentru că efectele devastatoare ale unei industrializări conduse fără a ţine cont de oameni şi de mediu asupra elementelor vitale fundamentale pentru un popor de 1,3 miliarde de oameni devin tot mai evidente. Într-o regiune carboniferă aflată în plin avânt, cum ar fi Wuhai.

Linguri de excavator sapă găuri în pereţii de cărămidă, un horn se prăbuşeşte, se ridică nori de praf. Dintr-un microbuz coboară mai mulţi bărbaţi în uniforme albastre, studiază mormanele de moloz, îşi iau notiţe.

Mai departe.

Acum vedem fabrici noi din oţeluri strălucitoare sfidând înălţimele pe fundalul unor pajişti verzi, cerul este albastru pe acest film video, care documentează demolarea centrifugelor de gunoaie şi dezvoltarea ramurilor industriale moderne. În sala de conferinţe a agenţiei de mediu din Wuhai se aprinde lumina. Şapte funcţionari ne zâmbesc. Ei vor să ne facă să credem că acum nordul Chinei arată exact aşa ca în imaginile prezentate. Dar în momentul în care ajungem, neanunţaţi, în parcul industrial din Wuhai, situat la o distanţă de 40 de kilometri, ne trezim într-o altă realitate: într-un peisaj de coşmar compus din fabrici, centrale electrice şi mine. Într-o pădure de furnale ce pompează în aer nori galbeni, negri şi cenuşii.

Prin gazele de evacuare nu pătrunde nici o rază de soare, cenuşa acoperă pământul arealului întins pe o suprafaţă de 4500 de hectare. Câţiva butaşi fără frunze tivesc străzile ce au fost construite atât de grabnic, încât nici măcar nu au apucat să fie botezate.

Duhoarea muşcă din ochi şi plămâni, întâlnim copii la care praful de cărbune s-a insinuat atât de adânc în fiecare cută a pielii încât arată ca nişte mici moşnegi ridaţi. Muncitoarele fabricilor, care – pentru a se proteja de smog – şi-au înfăşurat capul şi obrazul în ţesături de bumbac, ne privesc pe furiş, de sub basmale, iar ochii lor roşii şi congestionaţi par a arde.

O cu totul altă Chină decât cea prezentată de filmul agenţiei mediului, dar cea adevărată. În doar trei decenii ţara a devenit cea de-a treia putere economică mondială, dar această dezvoltare razantă i-a pustiit regiuni întinse.

23 de sută din cele 1,3 miliarde de chinezi nu au acces la apă potabilă curată; dintr-o populaţie urbană de 560 de milioane de locuitori doar un singur procent respiră un aer, considerat acceptabil din punctul de vedere al valorilor-limită ale Uniunii Europene. Datele Băncii Mondiale relevă că din cele 30 de oraşe cu cea mai mare poluare a aerului 20 se află în China. Iar această intoxicare a atmosferei nu se opreşte la hotarele ţării – cum ar putea să o facă? Conform unei prognoze a Agenţiei Internaţionale pentru Energie, la sfârşitul anului 2007 China va fi depăşit Statele Unite ale Americii în domeniul producerii acelor gaze cu efect de seră, considerate răspunzătoare pentru încălzirea globală a climei. Toate acestea, în ciuda faptului că atât primul ministru, Wen Jiabao, cât şi preşedintele ţării şi al partidului, Hu Jintao, în funcţie din 2002, au ridicat protecţia mediului înconjurător la nivel de problemă de stat. Fiecărui guvernator, fiecărui primar li se cere să dea socoteală nu numai despre progresul economic, ci şi despre cel ecologic. China, susţinea Wen Jiabao în luna august a anului 2007, „nu va repeta greşeala de a polua întâi şi de a asana după aceea“.

Doar că această greşeală a fost făcută deja cu multă vreme în urmă. Şi, spre deosebire de societăţile europene, de SUA şi de Japonia, care s-au putut ocupa de protecţia mediului după ce au atins un anumit nivel de bunăstare, China se află în pericolul de a fi sufocată de efectele secundare ale industrializării încă înainte de a atinge un nivel de viaţă cât de cât asemănător.

Nu regiunile economice speciale, nici înfloritorul Shanghai sau Beijingul pregătit pentru Jocurile Olimpice din 2008 nu sunt barometrul stării generale a Chinei, ci tocmai o regiune precum cea din jurul unui oraş de provincie cum este Wuhai. Efectele se simt oricum până la Beijing.

„Bun venit în cel mai mare parc industrial al Chinei destinat producţiei energo-intensive!“ sunt cuvintele ce se pot citi pe un panou de la marginea şoselei naţionale 109. Aceasta se întinde paralel cu Fluviul Galben, care aici desenează un arc mare prin stepa Regiunilor Autonome Mongolia Interioară şi Ningxia, luând cu el toate deşeurile toxice ale fabricilor din apropiere.

Numele Wuhai, „Marea Neagră“, ne indică uriaşele rezerve de cărbune ascunse în această zonă la doar puţini metri sub pământ. Mao a ordonat, în 1958, construirea în stepă a acestui oraş prevăzut cu cocseriile care urmau să înnobileze cărbunele pentru combinatul de oţel aflat − la o distanţă de şase ore − în localitatea Baotou.

Pentru regiunea Wuhai sfârşitul economiei socialiste planificate din anii 1990 a însemnat, într-o primă instanţă, colapsul. Locuitori ai zonei povestesc că, în timp ce populaţia metropolelor înşirate de-a lungul coastei se bucurau de saltul enorm înregistrat de nivelul lor de trai, ei nici măcar nu prea aveau ce pune pe masă. De aceea, în anul 2001 comitetul local de partid, aflat sub o enormă presiune, s-a gîndit să înfiinţeze un parc industrial, căruia aveau să-i urmeze alte cinci.

Până acum, în China nu există nici o singură mişcare ecologică puternică la nivel naţional. Este drept că există iniţiative cetăţeneşti care tot scot la iveală scandaluri ideologice, dar participanţii riscă, cel puţin, să fie arestaţi de poliţie. Dacă nu mai rău. Pedepsele cu închisoarea sau munca silnică ameninţă încă în cazul delictului de „critică la adresa guvernului“.

Şi aşa poluarea va continua la nivelul întregii ţări. Cu cocserii, topitorii de siliciu şi uzine chimice mai puţine, este drept, dar mai mari.

Conform planului cincinal actual, eficienţa energetică ar trebui să crească anual cu patru procente. Însă în realitate ea scade. Un studiu al institutului american Peterson referitor la protecţia mediului înconjurător în China ajunge la următoarea concluzie: „În cele din urmă, nu are nici o importanţă cine stabileşte standardele, pentru că modul în care ele se aplică este aproape exclusiv o problemă locală“. Iar acolo decizia aparţine unor funcţionari şi cadre de partid, pe care populaţia nu-i poate nicicum trage la răspundere. Experţii ecologişti argumentează: cel mai eficient mijloc de protecţie a omului şi a mediului este democraţia. Ajutorul nu vine nici de la legi mai aspre, nici de la fabrici mai mari sau tehnologii mai bune.

Autor: Florian Hanig (TEXT) şi Lu Guang (FOTOGRAFII), Tilman Wörtz