Paradisul de nisip

Sahara

Arşiţă ameţitoare, mări infinite de nisip, întinderi de piatră ostile vieţii: aceasta este Sahara. În urmă cu 6000 de ani, aici păşteau turme în savana verde, iar apele lacurilor oglindeau razele soarelui. Cercetătorii au descoperit cauzele ce au condus la formarea deşertului.

Pe gresia roşcată se zăresc contururi şterse. Nălucile iau formă de animale, între care se remarcă girafe, un câine, un struţ. Oamenii merg sau sunt adunaţi în grup. Se pot remarca câteva fiinţe mai mici, într-o poziţie neobişnuită: cu corpul pe orizontală, membrele superioare şi cele inferioare întinse la maximum, astfel că aceste fiinţe par să înoate într-un mediu invizibil.

Ladislaus Eduard Almásy nu are nici o îndoială cu privire la elementele ce definesc această imagine. Exploratorul maghiar a descoperit picturile neobişnuite în toamna anului 1933 (devenind, după mai multe decenii, modelul pentru personajul fictiv din romanul „The English Patient“ şi din filmul omonim).

În consemnările sale, a notat că aici, în sud-vestul îndepărtat al Egiptului, a descoperit „patru peşteri cu picturi rupestre minunate“. În una dintre ele, a observat un „grup de oameni care înotau“. El numeşte aceste locuri Wadi Sura, în traducere „valea picturilor“. Şi presupune că „aici s-a aflat cândva un lac“.

O concluzie temerară având în vedere peisajul ostil: extremitatea vestică a Gilf Kebir, unde a descoperit aceste opere de artă rupestră, este zona cu cea mai redusă cantitate de apă de pe planetă.

Platoul uriaş, cu o suprafaţă mai mare decât cea a Insulei Corsica şi care se află la o altitudine ce o depăşeşte cu peste 300 de metri pe cea a deşertului libian, se află în una dintre regiunile unde se înregistrează cea mai redusă cantitate de precipitaţii din lume. La nord, pe masivul stâncos, se conturează dunele marelui lac de nisip din Egipt.

Cu excepţia unui număr mic de văi izolate în care se pot dezvolta specii foarte puţin pretenţioase de plante de deşert, Gilf Kebir este lipsit practic de orice urmă de viaţă. Nu există surse de apă de suprafaţă. De mai multe milenii, în această aglomerare de stânci de gresie nu mai locuieşte nici un om. Cea mai apropiată aşezare egipteană, oaza Dakhla, se află la o distanţă de peste 600 de kilometri.

Almásy a fost primul european care a îndrăznit să se aventureze în această pustietate ostilă oricărei forme de viaţă. Însoţit de prinţul Ferdinand de Liechtenstein, entuziastul pilot de curse şi de aviaţie realizase încă din anul 1929 o cursă automobilistică temerară prin deşertul egiptean.

De atunci a început să fie obsedat de un gând: a dorit să descopere legendara Zerzura, „oaza păsărilor“, menţionată în poveştile arabe. În 1932, a descoperit din avion o vale în Gilf Kebir, unde creşteau acacii. Un an mai târziu, călătorul neobosit a pornit către acest loc şi a descoperit aici oaza Zerzura pe care o căuta.

În timpul zborurilor sale de recunoaştere în Gilf Kebir şi mai departe, către sud, în triunghiul format de Egipt, Libia şi Sudan, Almásy a descoperit picturi rupestre, despre care nomazii credeau că fuseseră desenate pe stâncă de către djinni – spiritele deşertului. În cele din urmă, în toamna anului 1933, el a condus o expediţie în deşertul brăzdat din Gilf Kebir şi a descoperit renumita „peşteră a înotătorilor“.

Almásy a interpretat descoperirile sale cu o clarviziune ieşită din comun. „Ştim că Sahara de astăzi nu a fost mereu o mare de nisip şi de stâncă fără viaţă, aşa cum este în prezent“, a consemnat el în anul 1934 în jurnalul de călătorie „Sahara necunoscută“. Opiniile sale l-au adus în conflict cu Societatea de Geografie din Ungaria, care a publicat cartea. Într-o notă de subsol, editorul a menţionat că nu este de acord cu teza unui deşert cândva fertil.

În prezent, nimeni nu se mai îndoieşte de trecutul umed al Saharei. Dovezile obţinute încă din perioada primilor aventurieri care s-au încumetat să cutreiere deşertul sunt elocvente: vechi albii de râuri, lacuri secate, ba chiar schelete ale oamenilor înecaţi reprezintă o dovadă pentru cantitatea mare de apă ce trebuie să fi existat în trecut în cel mai mare deşert din lume.

În baza acestor dovezi, cercetătorii au reconstituit unul dintre cele mai dramatice evenimente ale istoriei recente a planetei: modul în care iarba luxuriantă, ce creştea în trecut pe suprafeţe întinse din Africa de Nord, s-a uscat complet în urmă cu numai câteva milenii. Colapsul climatic care a condus la deşertificare nu a declanşat doar mişcările de migraţie ce au contribuit la dezvoltarea civilizaţiilor timpurii. Acest fenomen a creat şi un teritoriu de o ariditate unică. Pentru că Sahara, cu o suprafaţă similară cu cea a Australiei, este mai mult decât un simplu deşert. Se poate afirma că este chiar un continent deşertic, în care pot fi întâlnite toate formele de ariditate şi aproape toate tipurile de deşert. Efectele lipsei extreme de apă nu pot fi studiate de cercetători mai bine în nici un alt loc decât în acest laborator gigantic marcat de o căldură înăbuşitoare.

Între Atlantic şi Marea Roşie, Marea Mediteraneană şi Sahel, procesele climatice şi geologice au condus la formarea unor peisaje bizare. Ergurile, pentru mulţi elemente caracteristice Saharei, acoperă numai aproximativ un sfert din suprafaţă. Zone extinse sunt reprezentate de hamade şi erguri, precum şi de lanţuri muntoase.

Autor: Martin Paetsch