Idilica viaţă americană

Istorie fotografică

Text : Jörg-Uwe Albig /// Foto: Kodak

Familii fericite din clasa de mijloc, beachboys musculoşi, cetăţeni cu zâmbete extatice: 565 de scene cu astfel de motive, alternate o dată la trei săptâmâni, au împodobit din 1950 până în 1990, enormul perete estic al Gării Centrale din New York. Sunt „coloramas“, cele mai mari fotografii color din lume, cu peste 5 metri înălţime şi peste 18 metri lăţime. Firma Kodak a făcut reclamă camerelor foto şi idealurior Statelor Unite în timpul războiului rece.

Au existat vremuri în care URSS-ul nu era doar „imperiul răului”, ci, uneori chiar deschizător de drumuri. În 1957, sovieticii trimiteau în spaţiu primul satelit, „Sputnik-ul“ iar în 1961 „Vostok 1“, prima navă spaţială cu echipaj uman. Timp de 24 de ani au avut mereu campioni mondiali la şah. Botvinnik, Smîslov şi Spasski dominau acest sport şi abia în 1972 a reuşit Bobby Fischer să le smulgă titlul. Iar în 1950, când firma Kodak a venit cu ideea de a decora Gara Centrala din New York cu „cele mai mari fotografii din lume“, la Moscova şi Leningrad acest lucru era deja învechit. Vladimir Ilici Lenin a împrumutat ideea tablourilor murale monumentale de la utopistul Tommaso Campanella, care, la începutul secolului al XVII-lea, dorea să-şi decoreze „oraşul soarelui“ cu fresce gigantice destinate educării poporului. „Nu mi se pare, îi spunea Lenin în 1919 lui Anatoli Lunatciarschi, comisarul poporului pentru cultură, că ar fi o dovadă de naivitate din partea noastră să preluăm tocmai acum această idee şi să o punem în aplicare.“

Urmările se cunosc. Timp de 70 de ani pe străzile şi în pieţele sovietice, în bucătăriile fabricilor sau în căminele culturale au zâmbit poporului în versiuni supradimensionate stahanovişti, colhoznice, ingineri sau mame, reprezentanti cu toţii ai socialismului şi al mesajului stalinist: „Tovarăşi, acum viaţa e mult mai bună. Suntem mai veseli acum!“

Abia la 30 de ani de la ideea genială a lui Lenin a ridicat şi America mingea la fileu: Societatea de Căi Ferate „New York Central Railroad“ a închiriat, din 1950 până în 1990, firmei Kodak colosalul perete estic al clădirii Gării Centrale. Gigantul industriei fotografice dorea să facă reclamă noilor camere foto create pentru întreaga familie, ilustrând, totodata, şi visul american.

„Grand Central“ era locul perfect. O catedrală a lumii muncitoreşti, imitând băile imperiale romane, din zilele lor de glorie, placă turnantă pentru 500 de trenuri şi jumătate de milion de pasageri pe zi. Iar avansul de trei decenii al sovieticilor, Kodak l-a compensat cu rafinamentul tehnic şi viteza de acţiune.

Pentru a le oferi oamenilor aflaţi zilnic în pelerinaj între Bridgeport şi Poughkeepsie în drum spre locurile de muncă o imagine nouă măcar o dată la trei săptămâni, angajaţii Kodak petreceau deseori peste 16 ore în camerele obscure. Şi, pentru că la vremea respectivă încă tânăra tehnică fotografică nu permitea developarea formatelor mari, primele „coloramas“ se compuneau din 3 imagini, formate, la rândul lor, din alte 41 de fragmente. Cei şase metri de peliculă developată trebuiau să fie atârnaţi la uscat în centrul de recreere aflat în Rochester, New York, singura clădire a firmei suficient de mare pentru această procedură. După uscare, bucăţile erau lipite între ele cu bandă transparentă.

Pentru a reda optimistul cer albastru într-o culoare unitară, aparatul special de mărit a fost dotat cu o lampă de 1000 de waţi, asemănătoare celor care luminează pistele aeroporturilor. Dar abia în 1977 s-a reuşit crearea unui film Kodak de 35 de milimetri care să permită mărirea imaginii de 15.000 de ori, obtinându-se, astfel, într-adevăr, „cea mai mare fotografie din lume“.

Contribuţia unor fotografi renumiţi ca Ansel Adams, Ernst Haas şi Eliot Porter la acest proiect aminteşte de modestia unor avangardiştilor ruşi ca El Lîssiţki şi Cazimir Malevici, care nu-i priveau pe schiorii sau muncitorii socialişti din operele lor târzii ca pe o atingere adusă libertăţii lor artistice, ci ca pe o împlinire a viselor lor de viitor. Ansel Adams recunoaşte că „lucrul la colorame a fost lipsit de consecvenţă estetică, dar tehnica era remarcabilă“. Mai bine de un kilometru şi jumătate de tuburi luminoase străpungeau diapozitivele şi capetele muncitorilor new-york-ezi; o lumină care nu arunca umbre şi părea să nu vină de nicăieri, înmănuncheată în acel „moment al iluminării“

Autor: Text : Jörg-Uwe Albig /// Foto: Kodak