Singurătate

Ce pierde omul atunci când nu mai poate fi singur. Ce-l distruge pe om atunci când este singur. Şi de ce multe lucruri care se spun despre viaţa trăită în singurătate nu corespund realităţii.

Niciodată ştiinţa nu a acordat o atenţie atât de mare singurătăţii ca în prezent. O stare binecunoscută de mulţi dintre noi, dar greu de perceput şi de evaluat. Un sentiment asociat în multe cazuri cu destinul a milioane de oameni, o stare de fapt a gospodăriilor alcătuite dintr-o singură persoană, un simptom al societăţilor individualizate.

Zeci de oameni de ştiinţă renumiţi din diferite domenii de cercetare lucrează la Institute for Mind and Biology al Universităţii din Chicago la proiectul lansat în anul 2001 „Izolarea socială, singurătatea, sănătatea şi procesul de îmbătrânire”. Institutul Naţional pentru Îmbătrânire din SUA (National Institute on Aging) a contribuit la acest proiect cu fonduri de 7,5 milioane de dolari. Prin sintetizarea datelor obţinute în urma experimentelor efectuate cu animale, a observaţiilor detaliate asupra unui număr de 240 de persoane în vârstă şi a analizei amplelor date de natură socio-demografică, în Chicago se urmăreşte crearea unei imagini diferenţiate cu privire la singurătate, pornind de la latura genetică până la rolul familiei şi al vecinătăţii. Care este semnificaţia condiţiilor de viaţă, care este importanţa personalităţii? Ce efecte produce acest sentiment asupra organismului? Şi este oare adevărat că ar influenţa atât sistemul hormonal cât şi cel nervos şi pe cel imunitar?

Pe un server central sunt colectate toate datele, la care se adaugă informaţiile demografice înregistrate în fiecare an pentru 3500 de americani: un volum total de un milion de megabiţi de informaţii.

Cercetătorii sunt îngrijoraţi de prognozele statisticienilor: în anul 2010, în SUA vor trăi cu 40 de procente mai multe persoane singure decât în anul 1980, în special vârstnici. În Europa de Vest, această tendinţă este mult mai accentuată. În unele ţări, numărul de gospodării cu o singură persoană a crescut de peste două ori în ultimii 30 de ani. Specialiştii în epidemiologie au ajuns la concluzia că cei care trăiesc solitar, singuraticii şi cei cu relaţii sociale slabe se confruntă în medie cu mai multe probleme de sănătate, având o speranţă de viaţă mai redusă în comparaţie cu celelalte persoane. „Suntem de părere că singurătatea are un rol important în aceste cazuri”, afirmă John Cacioppo, şeful acestui proiect. El încercă să formuleze şi o definiţie: „Singurătatea reflectă modul în care un om resimte statutul său social, cât de izolat sau de interiorizat este în raport cu lumea.”

Să fie singurătatea plaga omenirii, analizată în laboratoare performante sterile şi descrisă printr-un empirism modern?

Cu siguranţă că pentru experţii de altădată, acest proces ar fi părut cu adevărat bizar. Iar aceasta nu pentru că au abordat sentimentul existenţial cu mijloacele oferite de filozofie şi de poezie, ci şi cu bunăvoinţă: ca forţă creatoare, ca o cale a cunoaşterii de sine, ca interacţiune cu divinitatea.

Multă vreme, oamenii au asociat singurătatea şi cu aspecte pozitive, de exemplu dimensiuni eroice, putere şi regăsire de sine. Dar treptat eroii solitari, acei luptătorii în slujba binelui au început să dispară şi de pe marile ecrane. Locul acestora a fost luat de capi de familie protectori sau de personaje cu existenţe individuale, complicate, marcate de frustrări şi capricii. Singuraticul şi-a pierdut din strălucire.

Astăzi, cei mai mulţi dintre noi asociem singurătatea cu nevoia de comunicare, cu depresia, cu teama şi abandonarea. Există o distincţie clară între „a te simţi singur” şi „a fi singur”. Această latură pozitivă a singurătăţii a dispărut aproape complet din limbajul nostru, nu însă şi din dorinţele noastre: insula izolată, cabana retrasă din munţi, deşertul pustiu sunt locuri de care mulţi oameni se simt atraşi. Este modul lor de a compensa cotidianul petrecut în spaţii aglomerate şi înguste, în containere de locuit, în birouri, blocaje de circulaţie, aşadar într-un mediu închis. Şi de care vor să se desprindă tot mai conştient, de exemplu închizându-şi telefonul mobil la sfârşit de săptămână, prin planificarea de zile de „wellness” sau prin petrecerea concediului la mânăstiri. Pentru aceşti oameni, singurătatea este un lux. Ei se retrag de bunăvoie pentru scurt timp, pentru a se reface.

Nu este prea uşor să admiţi că te simţi singur. Este mai simplu să vorbeşti despre probleme materiale, sexuale sau de cuplu decât să-ţi aminteşti de seara de sâmbătă petrecută singur în faţa televizorului. De tăcerea telefonului. De dorul de a te simţi protejat. Totul de teamă să nu-i plictiseşti pe ceilalţi sau de a fi respins. Singurătatea este un motiv de ruşine, este tendinţa de a evita realitatea, este expresia eşecului social şi personal, sunt de părere psihologii.

Citiţi întregul documentar în paginile revistei GEO

Autor: Ines Possemeyer (TEXT)