Marele război al canalului

Populaţia panameză a decis: canalul ei va fi desăvârşit cu preţul a câteva miliarde. Deja el a devenit mult prea îngust pentru navigaţia modernă. Iar imensa importanţă a acestei căi maritime care leagă Atlanticul de Pacific este demonstrată de ceva vreme. La 127 de ani după începutul lucrărilor, GEO ne prezintă încă o dată unul dintre cele mai mari proiecte ale epocii moderne: acea luptă acerbă împotriva maselor de pământ, a pădurilor seculare şi a febrei tropicale, în timpul căreia şi-au pierdut viaţa zeci de mii de oameni.

Şi azi vor exista morţi. Acest colonel cu impozantul nume de George Washington Goethals se află pe Culebra Hill. Un conducător de oşti în sălbăticia panameză. Priveşte în jos către şanţ. Se uită la cel mai mare şantier al lumii.Vor muri oameni şi de data aceasta. Dar, cine ştie, dacă este o zi bună, vor pieri doar vreo doi sau trei. Dacă nu, moartea va răpi chiar mai mult de o duzină. Vor fi sfâşiaţi de explozii, zdrobiţi de pietre sau călcaţi de tren. Cei mai mulţi dintre ei se vor prăpădi în paturile dispensarelor. Suferinzi, tremurând, febrili. Scuipând sânge. Nimeni nu le poate împiedica sfârşitul; victimele nu pot fi evitate nicicum.

Colonelul Goethals a fost însărcinat să coordoneze săparea prin Panama a unui canal din Caraibe şi până în Pacific, a unui canal pentru Statele Unite ale Americii. Şi el nu se va întoarce acasă înainte de încheierea acestei misiuni. Între timp, folosindu-se de tone de dinamită şi de o armată de mercenari, se luptă cu acest deal, care stă în calea construcţiei sale.El poartă un război împotriva naturii, tropicelor, ţânţarilor şi ploilor, a malariei şi a inundaţiilor. Colonelul Goethals nici nu se gândeşte să bată în retragere. Nici măcar în această zi de 19 ianuarie 1912.

Inginerul-şef, aflat în pragul disperării, l-a chemat pe şantier; şi arată spre baza şanţului: aceasta a dispărut, acoperită de o alunecare de teren care a îngropat excavatoare şi şine, lopeţi şi dinamită. Mii de oameni săpaseră aici multe luni la rând, iar sute dintre ei muriseră. Degeaba.„Ce facem acum?”, se lamentează inginerul. „La dracu, ce oare, spune colonelul Goethals. O luăm de la început cu săpatul!” Descoperitorii Americii visaseră deja la o cale navigabilă dinspre Caraibe înspre vest. În anul 1502 Columb căutase zadarnic o trecere prin limba de pământ.

Primul european care a traversat istmul peste unsprezece ani este spaniolul Vasco Núñez de Balboa. De atunci au tot fost proiectate şi abandonate planuri pentru crearea unei breşe între America de Nord şi cea de Sud. Aşa se face că nu exista încă nici un canal, atunci când trei secole şi jumătate mai tîrziu, pe 7 ianuarie 1849, acostează aici, în dreptul vărsării râului Chagres, în coasta panameză a Caraibelor, vaporul cu aburi „Falcon”; ba nu se vede nici măcar vreun drum, care să poată fi străbătut de căruţe trase de cai. Iar la bordul vasului „Falcon” se află 200 de bărbaţi, care vin dinspre ţărmul estic al Americii şi se grăbesc să ajungă la Pacific.Cu ochii lucind straniu, povestesc cu toţii una şi aceeaşi istorie: în albia unui afluent al râului Sacramento din îndepărtata Californie dulgherul James Wilson Marshall a găsit nişte bulgăraşi strălucitori. Aur!

Zeci de mii de oameni iau cu asalt California imediat ce această veste ajunge pe coasta răsăriteană a Americii. Legăturile feroviare transcontinentale nu există încă; primul tren de mare distanţă al „Union Pacific” va porni la drum abia peste 20 de ani. Iar calea terestră prin preria vestului sălbatic este periculoasă. Traseul care înconjoară continentul sud-american trecând prin Kap Hoorn durează luni de zile şi se numără printre cele mai înfricoşătoare linii pe care le cunoaşte navigaţia maritimă.

Trei zile sunt necesare pentru parcurgerea pe o potecă panameză, tocmai bună pentru catâri şi provenind încă din perioada imperiului colonial spaniol, a distanţei din Caraibe şi până la coasta Pacificului. Urmează apoi aşteptarea în oraşul Panama a următorului vapor cu destinaţia California.

Mii de călători aleg ruta peste istm. Sunt atât de mulţi încât compania „Panama Railroad”, înfiinţată în anul 1850 în SUA, începe să construiască o cale ferată în cea mai îngustă porţiune a ţării, de la Colón în Caraibe şi până în oraşul Panama de la malul Pacificului. Lucrările înaintează cu dificultate, patul liniei se scufundă, iar şi iar, în solul mocirlos. La amenajarea celor 76 de kilometri mor cel puţin 6000 de persoane. Dar în 1855, atunci când începe să circule primul tren, traversarea se reduce la trei ore. Această legătură feroviară se dovedeşte a fi o afacere profitabilă; în curând acţiunile trenului panamez vor domina bursa din New York. Câţi bani s-ar putea scoate oare dintr-un canal navigabil accesibil vaselor comerciale de mare tonaj?!

Autor: Ralf Berhorst (TEXT)